Un om de afaceri ii spune sotiei ca o inseala… finalul te lasa fara cuvinte!

Un om de afaceri ii trimite un fax sotiei sale…

“Draga mea sotie, o sa intelegi ca acum, cand tu ai 54 de ani, eu am anumite nevoi pe care tu nu mi le mai poti satisface.

Sunt foarte fericit alaturi de tine, te consider o sotie minunata si, sincer, sper ca nu te vei simti ranita sau jignita cand vei afla ca in momentul in care tu primesti acest fax, eu fac dragoste in hotelul Camino Real cu Nicole, secretara mea, care are 18 ani. Nicole imi satisface toate fanteziile, nu ma refuza niciodata, nu se plange niciodata de oboseala sau dureri de cap.

Totusi, voi ajunge acasa inainte de miezul noptii.”

Cand se intoarce tipul acasa, gaseste pe masa din sufragerie un biletel in care scria:

“Dragul meu sot, am primit faxul tau si nu pot decat sa-ti multumesc ca m-ai anuntat.

Profit de aceasta ocazie sa iti reamintesc ca si tu ai tot 54 de ani.

In acelasi timp, te anunt ca atunci cand vei citi acest mesaj, eu voi fi in mijlocul unei partide de dragoste la Grand Hotel cu John, profesorul meu de tenis, care la fel ca si secretara ta, are tot 18 ani. John imi satisface si mie toate fanteziile si nu se plange niciodata de oboseala, exact ca si secretara ta, dar cu o mica diferenta, pe care o sa o intelegi imediat.

Cum, pe langa faptul ca esti un om de afaceri de succes, esti licentiat in matematica, vei intelege cu usurinta ca ne aflam in aceleasi imprejurari, dar cu o mica diferenta: 18 intra de mai multe ori in 54 decat 54 in 18.

Deci nu ma astepta in aceasta seara, ma voi intoarce maine.
Te saruta sotia ta, care te intelege cu adevarat. Sper sa ma intelegi si tu pe mine. ”

Doamnelor, ce ziceti? I-a placut matematica domnului? Voi cum ati fi procedat intr-o situatie similara? A primit ce merita?

 

Citeste si: „Am înșelat-o pe Melania, soția mea, cu nevasta celui mai bun prieten. M-am dus să mă văd cu amanta și am făcut dragoste cu pasiune. Apoi ea a început să plângă, ne-am urcat în mașină urgent și am pornit la drum

Acum vă spun asta de pe patul de spital, unde 2 zile am stat în comă.” Și-a înșelat soția, dar e incredibil ce răzbunare a primit:

V-am scris, pe scurt, istoria vieții mele dintr-un sentiment profund de culpabilitate. E adevărat, după cum spunea prietenul meu Victor, chiar nu meritam niciunul dintre lucrurile bune ce mi-au fost date în viată… și mi s-au luat!

Când m-am trezit, eram pe un pat de spital. M-am ridicat în capul oaselor, am privit în jur și am mai văzut două paturi, unde alți doi bărbați erau conectați la niște aparate, cu perfuzii în mâini.

Nu înțelegeam cum am ajuns acolo și de ce. Am încercat să mă dau jos din pat, dar abia atunci am observat că și eu aveam o perfuzie în mână și ceva ca un clește de rufe prins de unul dintre degetele de la mână.

Am simțit apoi o durere cumplită în spate, de parcă tăișul unui cuțit și-ar fi făcut loc între omoplați. și o durere surdă la cap, nu prea intensă, dar sâcâitoare.

M-am lăsat să cad înapoi pe pat și atunci am văzut apropiindu-se de mine o femeie cu chip angelic. Nu știam dacă visam, dacă eram în comă sau totul era aievea.

— Ați revenit printre noi? m-a întrebat suava făptură. Ați scăpat ca prin urechile acului. Lucrez la UPU de ani buni, dar n-am avut ocazia să mai întâlnesc un caz atât de fericit ca al dumneavoastră. Trebuie că aveți un înger păzitor care vă iubește.

Am avut întotdeauna succes la femei și n-am ratat niciodată ocazia, dar de data asta mă interesa cu totul altceva la femeia care îmi zâmbea cu un amestec de profesionalism și cochetărie.

— Ați fi așa de drăguță să-mi spuneți și mie cum am ajuns aici?

— După traumatismul cranian pe care l-ați suferit, e firesc să nu vă mai amintiți. știți măcar unde vă aflați?

— După tot ce văd în jur, cred că într-un spital, nu?

— Bravo! Foarte bine! Da, sunteți la spital, la Unitatea de Primiri Urgențe. Ați ajuns aici acum două zile, în urma unui grav accident de mașină. Erați în comă. Doctorii au fost rezervați, nu prea sperau să vă reveniți. Dar uite că ați avut noroc!

— Adică am zăcut două zile inconștient?

— Da, dar acum v-ați revenit, și asta contează. Gândiți-vă că aveți șansa să luați viața de la început…

Femeia a continuat să vorbească, dar eu n-o mai ascultam. încercam să-mi amintesc ce se întâmplase cu două zile în urmă.

Am revăzut în minte momentul când am plecat de acasă, după o nouă ceartă cu Melania, soția mea. Am plecat trântind ușa, iar ea s-a jurat, pentru a nu știu câta oară, că n-o mai găsesc acasă la întoarcere.

Ăsta era ritualul nostru aproape zilnic, mai ales de când Alex se mutase cu iubita lui.

N-am reușit să-mi amintesc prea multe lucruri din ziua aceea, doar că, la un moment dat, așa cum făceam de două ori pe săptămână, de o bună bucată de vreme, i-am spus secretarei că am o întâlnire importantă și m-am dus în afara orașului, la casa de vacanță a celui mai bun prieten al meu, Victor, unde mă întâlneam cu Iolanda… soția lui.

Relația mea cu Iolanda dura de ani buni, dar avea suișuri și coborâșuri. Uneori ne certam, și eu mă vedeam cu alte femei, alteori ne iubeam cu pasiune, fără să ne pese de nimeni. știam că sunt un nemernic, că-mi înșel și prietenul, și soția, dar puțin îmi păsa.

Binele meu era cel mai important, în rest, nu-mi păsa de nimeni, nici măcar de Victor, iar de Melania, cu atât mai puțin.

M-am tot frământat să-mi dau seama ce s-a întâmplat după aceea, cum am ajuns în spital și, mai ales, ce s-a întâmplat cu Iolanda, care, de câte ori plecam împreună, stătea în dreapta mea.

Zadarnic. Când asistenta s-a întors în salon, am întrebat-o ce s-a întâmplat cu femeia care era cu mine în mașină. A tăcut și s-a străduit să găsească niște cuvinte cât mai potrivite. Am înțeles din ezitarea ei că Iolanda nu a avut același noroc.

— Din păcate, doamna cu care erați în mașină… n-a supraviețuit, îmi pare tare rău! Ar fi bine ca acum să nu vă gândiți la asta, v-ar îngreuna recuperarea. Cu toții avem o soartă, unii mai bună, alții…

Mi-a așezat perna sub cap, mi-a schimbat perfuzia și a plecat. Toată ziua am încercat să refac în minte filmul evenimentelor. Mi-a fost greu, dar până la urmă am reușit, semn că traumatismele mele nu au fost atât de grave, iar creierul funcționa normal.

Am ajuns pe la prânz la întâlnirea cu Iolanda, ea venise acolo cu un taxi, din pricina asta ne-am întors împreună. Mi-a spus că Victor i-a dus mașina în service, să-i schimbe roțile de iarnă cu cele vară.

Am mâncat ce pregătise ea, ca de obicei, am făcut dragoste, iar înainte să plecăm, Iolanda a început să plângă. Mi-a zis că s-a săturat, că nu mai poate continua așa, că vrea să fie sinceră cu cei din jur și cu ea însăși, că s-a săturat să trăiască în minciună.

„Pe Victor nu-l mai iubesc de mult, el știe asta. Cred că știe și de noi. Nu-i mai suport privirile pline de subînțelesuri.

Se poartă mult prea frumos cu mine, îi place că mă face să mă simt vinovată. știe că-l înșel, dar nu vrea să divorțeze. Ar trebui să divorțăm amândoi și să ne construim o nouă viață.”

Astea au fost ultimele ei cuvinte. Din păcate, eu i-am amintit de pactul nostru, de faptul că ne-am promis că relația noastră nu-i va afecta pe ceilalți, pentru că eu nu voiam să-l pierd pe Victor de prieten.

Ne știam de prea multă vreme și trecuserăm prin multe împreună. Ceea ce nu m-a împiedicat însă să mă culc cu nevasta lui, e adevărat!

Am pornit la drum nervoși și încordați. Eu am încercat să o îmbunez pe Iolanda, mai ales că nu era prima oară când avea ieșiri din astea și de fiecare dată treceam peste ele.

De data asta însă, părea ferm hotărâtă să ducă lucrurile la bun sfârșit, chiar și singură, după cum m-a asigurat. Chiar și dacă nu mai rămâneam împreună, ea voia să le spună adevărul lui Victor și Melaniei, să scape de povara asta cumplită și să-și vadă de viață departe de noi.

Avea o soră măritată în Olanda, care o chema tot timpul acolo, și de data asta era hotărâtă să plece.

Pe drum, am încercat s-o mai îmbunez, dar fără succes. La un moment dat, din partea opusă a apărut o mașină în plină viteză, probabil că șoferul a pierdut controlul volanului și a intrat frontal în noi, în partea unde se afla Iolanda.

Se pare că Iolanda a murit pe loc și, odată cu ea, s-au dus și planurile de a demasca relația noastră. în felul meu, o iubeam pe Iolanda și mi-era greu să-mi imaginez viața fără ea.

Când s-a întors asistenta, am întrebat-o dacă, de când sunt acolo, a venit să mă viziteze cineva.

— A durat ceva vreme până să dăm de soția dumneavoastră. Nu era acasă, lipsea chiar din oraș, așa că trebuie să apară din clipă în clipă.

— Dar un prieten al meu? Soțul femeii care a murit? El n-a trecut pe aici?

— După câte știu eu, nu. S-a ocupat de toate formalitățile ca să poată ridica trupul soției sale de la morgă. Dar n-au trecut decât două zile… E timp destul, nu vă neliniștiți.

— Nici fiul meu?

— Nu știam că aveți un fiu. Aveți vreun număr de telefon unde l-am putea contacta?

Era cât se poate de limpede. Melania se ținuse, în sfârșit, de cuvânt, și plecase de acasă, iar Alex ar fi preferat probabil să mor.

Nici nu-l pot condamna pentru asta. Se hotărâse să se mute de acasă, din cauza certurilor noastre și a modului incalificabil în care o înșelam, de ani de zile, pe mama lui.

Nu-mi ieșea din minte chipul Iolandei, îi simțeam parcă și acum mângâierile și dezmierdările și regretam enorm că nu reușisem să-i alin suferința și o lăsasem să plece cu ea în mormânt.

Am pierdut-o astfel pe singura femeie care m-a iubit cu adevărat, pentru că am fost prea laș să recunosc că și eu o iubesc la fel de mult și pentru că, din comoditate, am preferat să rămân lângă Melania, care-mi asigura, datorită moștenirilor pe care le primise în ultimii ani, o viață extrem de confortabilă.

sursa: anamariavasile.com